ÎNCEPUTUL

Nu avea nume.

Doar eleganță.

Și îl alegea mereu pe ultimul.

Pădurea dăduse viață unor împerecheri de neimaginat.

Promiscuitatea era regula conviețuirii, dar nu devenise încă un format, și nimeni nu notase în ce an se aflau, pentru că cifrele arabe nu sosiseră încă.

Această făptură magnifică, ce se mișca asemenea unei feline, nu avea nume.

Doar eleganță.

Un pas moale, catifelat.

Nicio postură fixă.

Doar stil.

Niciun mod de a fi.

Doar clasă.

Iar când mergea, oricât de lungă ar fi fost calea, răspândea un parfum care atrăgea toate speciile.

Parfumurile lui Giorgio Armani nu se vindeau încă.

Al ei venea din propriii ei hormoni, de nedefinit.

Ca o adevărată orchestră care își cere tributul, dar fără instrumente.

Cine încerca să se apropie de ea credea că vrea să fie primul.

Nu a înțeles niciodată regula.

Ea avea să-l aleagă doar pe ultimul.

Sperând că el va fi cel care rămâne.

Tot ce nu se vede se povestește rareori.

Și totuși, oamenii nu uită niciodată să și-l revendice.

Îi spun ficțiune.

Îi spun noir.

Îi spun imaginație.

Orice, numai să nu poată răspunde.

Și totuși, tot ce nu așteaptă nimeni trăiește în altă parte.

Într-o fantezie.

Într-o așteptare.

În amintirea altcuiva.

Într-o acțiune posibilă.

Și se dezvăluie doar prin cuvinte.

Aceasta este sarcina pe care și-a ales-o acest proiect.

Nu să explice.

Să observe.

Să-și amintească.

Să întrebe.

Știind că nu este primul.

Nici cel mai bun.

Doar elevul din penultimul rând.

Și niciodată ultimul.

Ferdinando

---

Ea nu a ales încă.